24 nov. 2008
pentru cine...
De cand ma stiu ma plictisesc de orice foarte repede. De locuri, de oameni, de glume, de dezamagiri, de tot si de toate. Poate asta e felul meu de a fi sau poate e o replica a sistemului meu de autoconservare. Cu toate astea, cine are timp sa stea sa mai analizeze.
Cand ma plictisesc plec. Plec pentru ca m-am plictisit. Sau poate plictiseala e doar o 'traducere' a temerilor ca altul sa nu plece inaintea mea. E mai greu pentru cel care ramane. Cel care pleaca nu are timp sa isi aminteasca, pentru ca trebuie sa descopere noul loc unde a ajuns, sa se adapteze. Cel care ramane simte o lipsa. Ceva ce a fost si acum nu mai e. E un gol pe care cel care ramane il percepe sub diverse forme. Forme mai putin placute, evident.
Poate de aia am ales sa plec. Si poate asa voi proceda intotdeauna.
Sunt foarte putine lucruri care ma fac sa raman intr-un loc. Lucrurile astea imi omoara plictiseala, sau poate imi omoara frica. Sau cine draq mai stie ce imi fac lucrurile astea.
Ascult obsesiv melodia pe care am si pus-o la inceputul postului. Acasa, in masina, la servici.
Si intotdeauna vine momentul in care cei pe care i-ai parasit iti bat in geam. Si iti aduci aminte ca ai plecat. Nici nu ai apucat sa iti dai seama ca ai facut-o. Si in fiecare bataie de geam iti mai aduci aminte de cate o chestie.
Esti prins intr-un ritm infernal. Esti in focuri. Timpul nici nu mai stii cand trece.
Prima oara cand te uiti la ceas in timpul zilei e deja ora 16:00. Si poate in momentul ala te gandesti care e urmatoarea destinatie. Sau, mai bine zis, mai exista vreo destinatie ? Poate, intr-un final, ai ajuns in locul in care vei reusi sa stai.
Exact ca in diminetile in care 'vrei sa mai ramai la o cafea... dar te duci'.
Lumea viseaza schimbari, oamenii vor schimbari, dar pana si schimbarea e o stare. Si este foarte greu de perceput. Este atat de greu pentru ca oamenii nu mai au timp sa se opreasca din fuga si sa o priveasca. Sau poate lipsa timpului este doar o scuza, ca de obicei.
Melodia asta e dedicata tuturor celor care au ramas, cand ar fi putut sa plece.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Destinatia... ar putea fi iluzia unei insule. Si pana acolo uitam sa privim in jurul nostru. Pentru ca pana la urma conteaza mai mult drumul decat destinatia. Si schimbarile care au loc pana ajungi. La iluzia unei insule intr-un desert de vise :)
P.S. Dar asta cere o discutie la un alt spritz. Sau poate la un vin fiert
Dude, era mai bine cind luai lucrurile la misto. De ce asa serios ? S-a intimplat si i se poate intimpla oricui. Eu am plecat atunci cind mi s-a parut ca trebuie sa o fac. De 2 ori. Si nu imi pare rau.
Life is hard, and then you die.
Ori traiesti, ori nu. Parerea mea :-D
sunt stari si stari... ieri a fost ceva ce a declansat o stare mai putin de misto-uri :D
mai sunt si momente din astea...
Trimiteți un comentariu